Să iubim noi primii. Să nu cerem să ne iubească alţii întâi. Să iubim noi primii. Să nu ne gândim dacă ne iubesc. Să ne rugăm şi să iubim. Dragostea, încet-încet, ne aseamănă cu Dumnezeu şi ne duc la slava cerului. Dragostea este cel mai bun avocat al nostru la Judecata lui Dumnezeu. Dragostea acoperă greşelile fratelui nostru; dacă însă este puţină, găseşte multe greşeli la ceilalţi.
Cel mai corect este aşa: să nu ne intereseze dacă oamenii ne iubesc, ci dacă noi iubim pe Hristos şi pe oameni. Noi să ne facem datoria. În felul acesta sufletul nostru se umple de dragoste. Şi aceasta este taina care aduce pace şi care nu ne zdrobeşte sufletul în momentul în care ceilalţi nu răspund iubirii noastre.
Creştinul nu trebuie să urmărească mântuirea proprie de unul singur, independent de mântuirea fraţilor săi. În acest sens Sfântul Antonie ne spune: „de la aproapele tău este viaţa şi moartea” şi iarăși: „dacă vom câştiga pe fratele, pe Dumnezeu vom câştiga”.
Ar trebui să ne iubim pe noi înșine, căutând să găsim partea luminoasă din noi, în primul rând. Paradoxul minunat care se întâmplă, atunci când învățăm să ne iubim pe noi înșine, este că nevoia de a primi iubire din partea celorlalți se va diminua. Cea mai mare nevoie pe care o vom simți va fi aceea de a ne iubi mai mult pe noi. În momentul în care iubirea de sine ne va fi cunoscută și înțeleasă vor exista mai multe șanse să devenim un magnet care atrage acea iubire din partea celorlalți — de care, aparent, am fi avut atât de mare nevoie, înainte de tranziția spre iubirea de sine.
Dragostea atrage mai multă dragoste. Ura (sau frica), atrage mai multă ură (sau frică). Mișcarea pozitivului către pozitiv și a negativului către negativ este universală. Nu degeaba, se spune că „cine se aseamănă, se adună“. Culegem ceea ce semănăm, mental și emoțional. Dacă ne concentrăm zilnic pe trecutul negativ, gânduri și acțiuni de același fel vor umple și ziua de mâine, iar mâine va fi doar repetarea unei alte zile proaste.
